Cum destinul mi-a adus o fiică neașteptată: Povestea Soniei
Într-o zi gri de octombrie, în timp ce mă întorceam de la piață, viața mea obișnuită de femeie singură, la 42 de ani, s-a schimbat complet. Drumul denivelat, sacoșele grele de cartofi și motanul Barsik care mă aștepta acasă erau rutina mea obișnuită, dar acea zi avea să fie diferită.
Sub un stejar bătrân, o fetiță mică, într-o jachetă subțire, stătea strânsă la pieptul ei, singură și înghețată. Ochii ei speriați și lipsa cuvintelor m-au îngrijorat imediat.
„Cum te numești, draga mea?” am întrebat, încercând să nu par copleșită de emoții.
„Sonia…” a șoptit ea cu greu, tremurând.
Am știut atunci că nu puteam să o las acolo. Am luat-o de mână și am dus-o acasă, hotărâtă să îi ofer măcar o noapte de adăpost și căldură.
În scurt timp, Sonia s-a împrietenit cu motanul Barsik și a început să prindă curaj. Însă, în ciuda eforturilor mele de a afla mai multe despre familia ei, Sonia nu-și amintea nimic – sau poate prefera să nu vorbească despre trecut.
Am alertat poliția, administrația satului și pe oricine ar fi putut ști ceva, dar nimeni nu o căuta. Săptămânile treceau, iar Sonia devenea tot mai mult parte din viața mea. Îmi lumina serile cu râsul ei, iar când îi citeam povești, părea că toată teama ei dispărea.
Într-o seară, după multe nopți nedormite gândindu-mă la viitorul ei, am decis să îi ofer ceva ce nu mai avusesem niciodată: o familie.
„Sonia, ai vrea să locuiești cu mine? Să fii fiica mea?” am întrebat, inima bătându-mi cu putere.
„Pot să-l iau și pe Barsik?” a întrebat ea cu o voce timidă.
Am râs și am asigurat-o că motanul va rămâne alături de noi. În acel moment, când m-a îmbrățișat strâns, am știut că luasem decizia corectă.
Au urmat multe drumuri la birouri, dosare și controale, dar tot ce conta era că Sonia găsise un cămin, iar eu – o familie. Viața mea, cândva simplă și liniștită, devenise acum plină de sens.
„Va fi bine, vom reuși,” mi-am spus, mângâindu-i părul. Și, într-adevăr, așa a fost.
