Nu-mi venea să cred ce văd. Telefonul vibra pe masă, iar pe ecran apărea un mesaj de la cumnata mea, Ana. L-am deschis și am rămas cu gura căscată. O poză. Dar nu orice poză. Era soacra mea, Maria, într-o rochie de mireasă. Lângă ea, un bărbat zâmbea larg, îmbrăcat într-un costum elegant.
„Serios? Mama se mărită?” am scris repede înapoi, simțind cum mi se încălzesc obrajii.
Răspunsul nu a întârziat.
„Da, și nu doar că se mărită, dar organizează o nuntă mare la azil! Trebuie să vezi invitația.”
Mi-am întors telefonul spre soțul meu, Andrei, care era absorbit de un meci de fotbal.
— Uită-te la asta! Am aruncat telefonul pe canapea lângă el. Mama ta se mărită!
Andrei a ridicat privirea, apoi a luat telefonul. A privit fotografia câteva secunde și a izbucnit în râs.
— Asta-i bună! Să mărităm și pe tata post-mortem, nu?
— Andrei, nu e amuzant! E ridicol! Are 70 de ani! La vârsta asta, oamenii ar trebui să se bucure de nepoți, nu să facă nunți de poveste.
— De ce te deranjează atât? a întrebat el cu un zâmbet calm. Dacă ea e fericită…
M-am ridicat brusc de pe canapea.
— Pentru că este penibil! Imaginează-ți ce vor spune rudele. „Bătrâna Maria își joacă ultima carte”. Și în loc să investească banii în educația nepoților, îi aruncă pe rochii și torturi!
Andrei m-a privit cu o sprânceană ridicată, dar nu a spus nimic. Știa că, odată pornită, era mai bine să mă lase să-mi termin tirada.
O veste care schimbă totul
Câteva zile mai târziu, am primit invitația oficială. O carte poștală decorată cu flori aurii, pe care scria simplu: „Maria și Alexandru vă invită să le fiți alături la celebrarea iubirii lor”.
Am oftat adânc și am închis ochii. Ce ironie! O femeie care a trăit o viață întreagă căutând respectabilitatea, mereu atentă să nu-și păteze imaginea în fața vecinilor, acum se expunea așa, în văzul tuturor.
Am hotărât să merg la azil să vorbesc cu ea. Trebuia să-i explic că ceea ce făcea nu era potrivit.
Confruntarea
Maria m-a primit în salonul luminos al azilului. Era un loc neașteptat de plăcut, decorat cu flori proaspete și mobilier confortabil. Ea stătea pe o canapea, îmbrăcată simplu, dar cu un aer de fericire pe care nu i-l mai văzusem niciodată.
— Ce surpriză, draga mea! Ce te aduce pe aici? m-a întrebat ea cu un zâmbet larg.
— Am venit să vorbim, am spus, așezându-mă vizavi de ea. Maria, am primit invitația. E… interesantă.
Ea a zâmbit din nou, dar de data aceasta cu o ușoară urmă de îngrijorare.
— Te referi la nuntă?
— Da, m-am grăbit să spun. Adică, nu vreau să fiu rea, dar ești sigură că asta e o idee bună? La vârsta ta…
Ochii Mariei s-au îngustat puțin, dar nu și-a pierdut calmul.
— Și ce anume nu ar fi potrivit la vârsta mea? a întrebat ea, cu o voce blândă, dar fermă.
Am inspirat adânc, încercând să-mi aleg cuvintele. Nu știu… Poate e vorba despre ce vor spune ceilalți. Nu crezi că… ar fi mai bine să te concentrezi pe familia ta? Pe nepoți?
Maria m-a privit lung, iar apoi a râs scurt.
— Tu spui că mă fac de râs. Și poate că ai dreptate. Dar să știi ceva, draga mea. Eu m-am gândit la ceilalți toată viața mea. Mi-am crescut copiii singură după ce soțul meu a murit. M-am sacrificat pentru ca Andrei și Ana să aibă o viață mai bună. Și acum, când am găsit pe cineva care mă face să mă simt din nou vie, ar trebui să-mi fie rușine?
Cuvintele ei m-au lovit ca un val rece. Era prima dată când o auzeam vorbind despre ea însăși în felul acesta.
— Dar… o nuntă, Maria? am spus încet. Nu ar fi fost mai simplu doar să trăiți împreună?
Maria a zâmbit din nou, dar de data asta ochii îi străluceau.
— Nu e vorba despre nuntă, ci despre celebrarea iubirii. Alexandru și cu mine am decis să trăim ceea ce ne-a mai rămas din viață în bucurie, nu în umbră. Și dacă asta înseamnă să purtăm haine elegante și să dansăm până la miezul nopții, atunci așa să fie!
Un altfel de perspectivă
Pe măsură ce povestea Mariei ieșea la iveală, mi-am dat seama cât de mult greșisem. Alexandru, un bărbat de 72 de ani, era văduv de mai bine de un deceniu. Și el trecuse prin suferință, pierderi și singurătate. Împreună, Maria și Alexandru nu doar că găsiseră un motiv să zâmbească din nou, dar deveniseră și un exemplu pentru ceilalți rezidenți ai azilului.
În ziua nunții, am privit-o pe Maria îmbrăcată în rochia ei albă, cu un buchet mic de flori în mâini. Era radiantă. Și când Alexandru i-a luat mâna și a început ceremonia, am simțit cum ceva se schimbă în inima mea. Poate că nu era ridicol. Poate că era pur și simplu curaj.
Curajul de a iubi. Curajul de a trăi. Curajul de a nu renunța niciodată la fericire.
