Simțeam cum Daniel se îndepărta tot mai mult de mine, iar acea noapte avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
Eram însărcinată cu primul nostru copil și credeam că vestea aceasta ne va aduce mai aproape. Totuși, el devenea din ce în ce mai distant, iar timpul petrecut împreună părea să se scurteze pe zi ce trece.
Într-o seară, după o deplasare lungă, Daniel s-a întors acasă obosit și abătut. A spus doar un „Hei” scurt și s-a dus direct la baie. Am observat pe spatele lui o urmă care semăna cu un cod de bare. Era un detaliu care, la început, mi s-a părut ciudat, dar l-am ignorat, crezând că este o coincidență.
Totuși, curiozitatea și neliniștea nu mi-au dat pace.
A doua zi, mi-am făcut curaj să folosesc aplicația de scanare pe telefon, iar ceea ce am descoperit m-a șocat: un număr de telefon și un mesaj care îmi spunea să sun imediat. Am fost cuprinsă de o teamă inexplicabilă, dar am format numărul. Vocea calmă a unei femei mi-a răspuns și, după o scurtă conversație, mi-a spus cu blândețe:
„Daniel este bolnav. Are cancer pancreatic în stadiu avansat.”
Lacrimile mi-au năvălit pe obraji, iar durerea m-a cuprins complet. Aș fi vrut să-l confrunt imediat, dar am ales să aștept și să îi ofer liniștea pe care o căuta. În zilele ce au urmat, am hotărât să îi fiu alături în fiecare moment, fără să-i spun că știu adevărul.
Am plănuit un weekend doar pentru noi doi, ca să retrăim momentele de la începutul relației noastre, și am petrecut clipe neprețuite împreună.
Pe măsură ce sănătatea lui s-a deteriorat, am devenit sprijinul de care avea nevoie. Am pictat împreună camera copilului nostru și am avut grijă să ne bucurăm de fiecare clipă. Când a venit momentul să își ia rămas bun, l-am ținut strâns în brațe și i-am spus:
„Ai fost tot ce aveam nevoie. Ne-ai iubit până la capăt.”
Pierderile sunt grele, dar iubirea pe care am împărtășit-o va trăi mereu prin copilul nostru. Daniel a plecat, dar moștenirea lui de iubire și sacrificiu va rămâne vie pentru totdeauna.
