Aceasta poveste a fost gasita pe internet, nu stim cine a scris-o, dar ne-a emotionat profund, de aceea am dorit sa o cititi si voi.
„— Alo, acesta este biroul lucrurilor pierdute? — a intrebat un glas de copil.
— Da, micutule. Ai pierdut ceva?
— Am pierdut-o pe mama. Poate ati gasit-o intamplator.
— Spune-mi, te rog, cum arata mama ta?
— Ea este foarte frumoasa si blanda! Si ii plac pisicile.
— Avem vesti bune pentru tine! Chiar ieri am gasit o mamica – poate este a ta. De unde suni?
— Din casa de copii Nr. 3.
— Bine, o sa-ti trimitem mama in curand. Asteapta.
Si acum ea intra in camera, cea mai frumoasa si blanda, cu o pisica adevarata in brate.
— Mama! — striga fericit micutul, repezindu-se spre ea. A imbratisat-o atat de strans, incat ei i s-a taiat respiratia. — Mamica mea!!!
Razvan s-a trezit de la propriul strigat. Avea astfel de vise aproape in fiecare noapte. A scos de sub perna fotografia unei fete. Acum un an, in timpul unei plimbari, a gasit aceasta poza si, acum, o pastreaza cu multa grija sub perna, fiind sigur ca aceasta este mama lui. Razvan adormea privind-o pe intuneric.
Directoarea casei de copii, dna. Ana, avea un obicei. Dimineata vizita toate camerele pentru a-i saluta si mangaia pe copii. Astfel, pe podeaua de langa patul lui Razvan a gasit fotografia care-i cazuse baietelului din maini in timpul noptii. Ea a ridicat-o si l-a intrebat:
— Razvan, de unde ai aceasta poza? A cui este?
— Am gasit-o afara. Este poza mamei mele. — a zambit micutul si a adaugat, — ea este cea mai frumoasa si blanda, si ii plac pisicile.
Directoarea a cazut pe ganduri. Ea a recunoscut-o pe fata din poza. Aceasta a venit pentru prima data la casa de copii acum un an, impreuna cu alti voluntari. De atunci ea a depus mult efort ca sa primeasca permisiunea de a adopta un copil. Insa, dupa parerea functionarilor, ea are un neajuns esential: nu este casatorita.
Directoarea a plecat spre biroul sau, unde, cam peste o jumatate de ora, a avut o vizitatoare:
— Imi permiteti sa intru, dna. Ana? — Era domnisoara din poza.
— Da, desigur, intrati, Alina.
Alina a intrat si a pus pe biroul directoarei un dosar gros cu acte.
— In sfarsit le-am adunat pe toate. — a spus ea.
— Bine. Trebuie sa va mai pun cateva intrebari. Aceasta este procedura… Intelegeti ce responsabilitate o sa aveti? Doar un copil este pentru toata viata.
— Eu imi asum totul, — a raspuns imediat Alina. — Intelegeti, eu pur si simplu nu pot trai stiind ca cineva are nevoie de mine.
— Bine, — a aprobat directoarea. — Si cand vreti sa vizitati copiii?
— Eu n-o sa-i vizitez, dna. Ana. O sa adopt primul copil pe care o sa-l aduceti, — a zis Alina, uitandu-se ferm in ochii directoarei.
Dna Ana era destul de uimita.
— Eu vreau ca totul sa fie firesc, — a inceput sa explice emotionata Alina, — doar mamele nu-si aleg copiii… Ele doar nu stiu cum acestia o sa se nasca… frumosi sau urati, sanatosi sau bolnavi… Si eu vreau sa fiu o mama adevarata.
— Stiti, Alina, este pentru prima data cand intalnesc un astfel de parinte adoptiv, — a zambit dna. Ana. Deja stiu a cui mama o sa deveniti. Il cheama Razvan. Are 5 ani. Mama lui biologica a renuntat la el inca din maternitate. Pot sa-l aduc acum, daca sunteti pregatita.
— Da, sunt pregatita, vreau sa-l vad pe fiul meu.
Directoarea a plecat si, dupa putin timp, s-a intors cu un baietel de mana.
— Razvan, — a inceput dna Ana, fa cunostinta cu…
— Mama! — a exclamat Razvan si s-a repezit in bratele Alinei. — Mamica mea!
Alina il mangaia pe parul ciufulit si soptea:
— Fiul meu, baietelul meu… sunt cu tine…
Ea a ridicat ochii catre directoare si a intrebat-o:
— Cand pot sa-l iau acasa?
Directoarea i-a explicat ca, de obicei, exista o perioada de acomodare pentru parinti si copii. Acestia petrec un weekend impreuna si, daca totul este bine, are loc adoptia.
— Eu vreau sa-l iau imediat pe Razvan, — a zis ferm Alina.
Si, cu permisiunea directoarei, dupa ce si-au luat ramas bun de la educatorii cu lacrimi in ochi, Razvan, stralucind de fericire, tinandu-si mamica de mana, a parasit casa de copii. A promis ca va veni in vizita.
In drum spre casa, micutul i-a adresat mamei sale o intrebare importanta:
— Mama… tie iti plac pisicile?
— Le ador! Avem acasa tocmai doua, — a ras Alina, strangandu-i palma micuta.
Razvan a zambit fericit si, topaind, s-a grabit dupa mamica lui.
Dna Ana ii urmarea de la geam. Iar, cand nu i-a mai vazut, s-a asezat la birou, a ridicat receptorul si a facut un apel:
— Alo, aceasta este Cancelaria Cereasca? Primiti, va rog, o cerere. Numele clientei: Alina Patrascu. Categoria meritelor: superioara – a adus fericirea unui copil… Trimite-ti tot ce se cuvine in astfel de situatii: multa fericire, dragoste reciproca, noroc in toate… Si, desigur, un sot ideal pentru Alina… Da, inteleg ca este ceva rar, dar si cazul acesta este o exceptie. Si de bani suficienti sa nu uitati, doar micutul trebuie sa aiba o alimentatie buna… Deja ati trimis totul? Multumesc!
Printre copacii inverziti din curtea casei de copii se revarsau razele soarelui si se rasunau vocile copiilor. Directoarea a pus receptorul si s-a apropiat de geamul deschis. Ii placea, cand avea posibilitatea, sa stea si sa-si priveasca micutii, deschizandu-si aripile imaculate de la spate…
P.S. Poate nu credeti in ingeri, insa ingerii cred in voi!”
