„Vecina de vis-a-vis mi-a povestit de scena teribila pe care o avusese cu fata ei adolescenta. Fata ei ramasese insarcinata si au acuzat-o in fel si chip. Cum ai putut sa faci asta?
Cum ai putut sa ne faci asta? – i-au tot repetat. Mi-era mila de ei si de suferinta lor, a tuturor.
Parintii care se simteau tradati si fata care facuse o greseala. Ma gandeam cum pot sa-i ajut.
Nici n-am putut sa dorm in noaptea aceea. Dimineata am sunat-o pe mama, asa cum fac mereu cand nu gasesc nicio solutie.
Mama mi-a adus aminte o vorba pe care o auzeam mereu in casa, in copilarie si de la ea si de la bunica. Cand copilul are o problema, inchide gura si deschide bratele.
Am incercat sa aplic acest sfat si in relatiile cu copiii mei. Cinci copiii in sase ani. Bineinteles ca nu mi-a mers de fiecare data. Am putina rabdare si gura mare.
Imi aduc aminte de Carla, fata mea cea mare, cand avea 4 ani se juca la noi in dormitor si a spart o lampa.
Dupa ce am cautat-o sa vad ca nu s-a taiat am inceput scandalul, ca era o lampa veche, de la mama, ca trebuia sa fie mai atenta si apoi am observat ceva. Frica, teama si groaza din ochii ei.
Ii tremurau buzele. Se distanta de mine. Mi-am adus instant aminte de vorbele mamei. M-am oprit din discurs, mi-am deschis bratele si am asteptat.
Carla mi-a sarit in brate spunand ca nu mai face, ca ii pare rau. Am tinut-o in brate cateva minute pana s-a linistit.
M-am simtit groaznic. Cum am putut sa o fac sa creada ca lampa aia e mai importanta ca ea?
I-am spus ca imi cer iertare, oamenii sunt mai importanti ca lampile si ca ma bucur ca nu s-a taiat.
Din fericire, incidentul cu lampa nu a traumatizat-o pe fiica mea, dar m-a invatat ca mai bine imi tin gura decat sa spun lucruri la manie, lucruri care ranesc.
Cand au devenit adolescenti, am repetat tehnica mamei. Mi-am tinut gura si copiii au venit la mine. Cand mi-am tinut gura, am inceput sa ii aud povestind despre fricile, despre mania lor.
Admiteau singuri ca au gresit si ca regreta, fara ca eu sa le tin o lectie. Stiau ca, desi au gresit, mama o sa-i iubeasca oricum. In aceste situatii, nu ne mai bateam capul cu motivul pentru care am ajuns in acea situatie, ci ne gandeam cum sa rezolvam situatia creata.
Acum, copiii meu sunt mari, fiecare la casa lui. Fiul cel mic m-a sunat intr-o seara spunandu-mi ca a facut o prostie. L-am chemat acasa sa vorbim.
L-am ascultat cam o ora. Am inghitit in sec, in timp ce el imi povestea ce s-a intamplat. M-am ridicat sa-l iau in brate. Imbratisarea lui a a fost asa puternica, credeam ca o sa ma sufoce.
Am auzit:
– Multumesc, mami! Stiam eu ca o sa ma ajuti sa rezolv asta!
Incredibil cat de desteapta devin cand inchid gura si imi deschid bratele.”